Torazo Koi Farm o cunosc de trei generații. În septembrie 2026 am mers acolo cu profesorul Harry Palm, ca să audă poveștile ei direct din prima mână.
Tsuyoshi și cu mine la recoltare, octombrie 2013.
Harry face cercetare în domeniul acvaculturii la Universität Rostock, iar pe el îl interesa cum arăta comerțul cu koi înainte să existe oxigen și pungi de plastic. În plus, la Tsuyoshi Kawakami se află o carte veche pe care trebuia neapărat s-o vadă.
Ferma poartă numele străbunicului lui Tsuyoshi, Torazo, care el însuși nu creștea încă koi. Cu creșterea a început în jurul anului 1917 bunicul său, Torakichi Kawakami. El elibera larvele în orezării și a fost unul dintre primii care au obținut Sanke cu desen roșu intens. Roșul l-a obținut, ca Kobayashi la Showa săi, prin încrucișarea cu un Kohaku Tomoin.
Primele mele afaceri le-am făcut încă cu tatăl lui Tsuyoshi; Tsuyoshi însuși se mișca pe atunci mai degrabă în fundal. La un moment dat a preluat ferma. Eu căutam în perioada aceea un nou agent pentru expedierea mărfii mele, și astfel ne-am apropiat tot mai mult.
Odată, în Japonia, stăteam în spatele a doi comercianți de koi, cred că erau englezi, și am auzit fără voie cum vorbeau despre Tsuyoshi. „Pe el nu-l vezi niciodată râzând”, a spus unul, „e mereu atât de mohorât.”
La care celălalt: „Doar dacă nu e și neamțul cel mare prin preajmă.”
Mi-a venit să zâmbesc. Este unul dintre cele mai frumoase complimente pe care le-am auzit în toți anii mei în Japonia.
Prin 2005 am ajutat pentru prima dată la recoltarea iazurilor de la Torazo. Torazo este unul dintre primii crescători din Niigata care recoltează. Pe atunci recolta începea pe 4 sau 5 octombrie și se încheia în jurul zilei de 15. Nisai, Sansai, Yonsai și exemplare mai în vârstă, totul era adus înăuntru, și a fost mereu foarte distractiv.
Dimineața devreme plecam cu Tsuyoshi la iaz. Trăgeam năvodul prin iaz, scoteam peștii din plasă în pungi de plastic, îi duceam sus la camion și îi puneam acolo. Apoi strângeam plasa, o curățam, o încărcam la loc și ne întorceam cu peștii și cu tot echipamentul la fermă, unde koi ajungeau în bazinele de beton.
La aceste bazine îi așteptau deja comercianții din toată lumea. Fiindcă muncisem ore în șir și fusesem de la început acolo, aveam privilegiul să spun primul: peștii aceștia, și aceștia, și aceștia îi vreau pentru magazinul meu. Îmi puteam face alegerea înaintea oricui altcuiva din lume.
Astăzi, la multe ferme ordinea alegerii se stabilește prin tragere la sorți sau prin joc. Fiecare comerciant are voie să ia un pește, apoi îi vine rândul următorului, tură după tură. Pentru unul sau doi pești trece astfel o zi întreagă. Există comercianți care participă, dar pentru mine nu e deloc o variantă.
Din anul acela, Torazo face crescătorie la Urakawa.
Cât dura odinioară drumul cu trenul până în Kyushu, într-o ladă de lemn și fără oxigen.
Aproape atât de mulți Nishikigoi pleacă astăzi în străinătate.
Astăzi, aproape nouă din zece Nishikigoi pleacă în străinătate. Când Tsuyoshi era copil, de șase sau zece ani, toți rămâneau în țară, ne-a povestit el. Clienții erau comercianți din Shikoku, Kyushu și Hiroshima. Plecau în fiecare dimineață spre satele din zonă, cumpărau pești și îi puneau în bazinele exterioare ale familiei Kawakami.
Până la douăzeci și cinci de comercianți locuiau în același timp în casă. Mama lui Tsuyoshi și câțiva ajutori gătau micul dejun și cina, supă miso, orez, puțin pește, iar după masă se jucau cărți pe bani mulți. „Ca un hotel, un hotel de koi”, a spus Tsuyoshi. „Nebunie, chiar nebunie.”
Pe atunci nu existau pungi de plastic și nici oxigen. Peștii călătoreau cu trenul în lăzi de lemn cu apă, iar până în Kyushu drumul dura trei zile. Cine îi însoțea scutura apa pe parcurs, ca să pătrundă aer. Multe exemplare nu supraviețuiau călătoriei. Celelalte erau rezistente, mai mici, mai suple și mai viguroase decât koi de astăzi. „Fără oxigen”, a spus Tsuyoshi, „și totuși trăiau două, trei zile într-o ladă mică de lemn.”
Abia mai târziu au venit cumpărători din străinătate. Unul dintre primii comercianți europeni de koi a fost Peter Waddington. El și cu mine aveam același agent, domnul Takahashi din Chiba, unul dintre cei mai cunoscuți comercianți ai vremii sale. Prin el au ajuns mulți clienți la Torazo, iar și eu am fost acolo cu el la prima mea vizită.
Harry voia să afle de unde vine toate acestea. „Din cauza atâtei zăpezi”, a spus Tsuyoshi. În munții din Niigata ninge mai mult decât aproape oriunde în Japonia. Crapii erau o rezervă de proteine pentru lunile lungi, ținuți în lăzi de lemn în apă de izvor, adesea chiar sub casă. Dacă un exemplar se remarca, cu înotătoare roșii, obraji roșii, cumva diferit de celelalte, era păstrat și înmulțit mai departe în anul următor. Din aceste particularități s-a format, de-a lungul generațiilor, o crescătorie.
Face parte din poveste și un capitol german. În 1910, conducerea portului din Tokyo a pus să fie aduși primii crapi oglindă germani. De aceea koi fără solzi se numesc și astăzi Doitsu. Au crescut vizibil mai repede decât crapii japonezi.
Apoi Tsuyoshi a scos o carte. Are peste o sută de ani și provine de la bunicul său, Torakichi. Pe atunci nu știa nimeni să fotografieze, așa că desenul a rămas singura amintire. Contururile și solzii, Torakichi le imprima pe fiecare pagină cu o ștampilă sculptată de el însuși, apoi colora peștii de mână. Ei arată koi cu capul în sus, nu în jos, așa cum este fotografiat astăzi.
Pe pagini se observă că peștii erau mai suplii decât astăzi. Se recunosc însă deja desene pe care le știm din bazinele noastre: pești roșu-alb, tricolori și aproape negri, unul dintre ei cu o singură pată galbenă. Pe acesta, Tsuyoshi l-a numit, răsfoind, o adevărată raritate.
Această întrebare se pune la Niigata la fel ca la noi, în Mecklenburg. În regiune există aproximativ o sută de crescători, inclusiv fermele de hobby. Ferme profesionale veritabile, membre ale Shinkokai, sunt douăzeci până la douăzeci și cinci, și în fiecare an se mai împuținează câteva. Fermele mici nu pot investi, iar clienții vor o marcă. La Torazo întrebarea are răspuns: fiica cea mare a lui Tsuyoshi, Yuki, și soțul ei, Homare, lucrează aici de șapte ani și conduc astăzi ferma mai departe. Numele Yukiei se scrie cu același caracter ca zăpada, căreia creșterea koi din Niigata îi datorează începuturile.
În discuție, i-am explicat lui Harry de ce nicio fermă nu poate exista de una singură, nici măcar cele mari. Cine conduce la o varietate are nevoie de o a doua fermă concurentă, cu care să schimbe reproducători pentru a aduce trăsături noi în propria linie. Momentul este hotărâtor: să recunoști când cealaltă fermă a obținut un pește care îți face linia să avanseze și să îl poți apoi și cumpăra. Este mereu încercare și eroare.
„Ai întotdeauna nevoie de influența unei a doua sau a treia ferme.”
Cu Tsuyoshi am călătorit și prin Japonia, la Tokyo și la Hiroshima. La Hiroshima am fost într-o călătorie de selecție la pasionați privați. Ei crescuseră exemplare foarte mari din ferme celebre precum Dainichi sau Sakai și le cedau cu plăcere crescătorilor ca reproducători, pentru a avea poate mai târziu acces la descendenții lor. Tsuyoshi a crescut în anii următori din pești proveniți din astfel de călătorii.
Cât de simplu merge asta în Japonia mă fascinează și astăzi. La aeroport iei de la automat un bilet pentru următorul zbor, te urci în avion, aterizezi, închiriezi o mașină și mergi la crescător sau la pasionat. Dacă vă înțelegeți, peștele intră imediat în cutia de transport și se întoarce seara spre Tokyo, în același avion. Cu mașina se merge mai departe spre Niigata, iar peștele intră în carantină la propria fermă.
În aceeași călătorie, Harry și cu mine am vizitat cea mai mare instalație de păstrăvi pe care Japonia o construiește în prezent pe uscat. Despre aceasta povestește articolul următor.
Deutsch Deutsch 
Nederlands
English
Français
Italiano
Español
Português
Română
Polski
