Când tosai devin nisai
Haaki cu Bachmann, episodul 33. Înapoi din Japonia, în propria noastră fermă: Haaki întreabă despre sezon, despre jumbo tosai, filtre, hrană și lumina din nord.
Hala noastră de koi din Mecklenburg, septembrie 2022.
În aceeași zi cu episodul 32, pe 30 august 2026, Haaki și cu mine am rămas în hala koi. După Japonia, de data aceasta a fost vorba despre propria noastră fermă. Sezonul se apropie de sfârșit, peștii își vor serba curând ziua, iar tosai devin nisai. Cât de mulțumit sunt de creșterea din acest an? Cu această întrebare a început totul, iar din ea a ieșit un lung tur prin tot ce înseamnă un sezon.
Mai multă tehnică, mai mulți pești
Anul acesta am instalat mai multă tehnică și, în același timp, am ținut mai mulți pești, iar cele două se compensează aproape exact. Cu aceeași densitate ca înainte și cu noua tehnică, rezultatul ar fi fost probabil și mai impresionant. Dar o afacere cu koi trebuie să se încadreze și în piață. În cele din urmă este mereu vorba de echilibrul dintre ce are un pește în el și prețul la care îl poate cumpăra un pasionat.
Cât de mare devine un jumbo tosai?
La jumbo tosai vezi repede cum a decurs un sezon. Îi duc la cincizeci, la cincizeci și cinci de centimetri sau peste? Cu mai puțini pești pe bazin i-am fi putut face și mai mari. Etalonul îl stabilește Shigeru în Japonia: la jumătatea lui mai pune în mudponds pești de 51, 52, 53 de centimetri. Dar la el înoată doar douăzeci și cinci de jumbo tosai în șaizeci de metri cubi. La noi sunt trei sute.
Este important și ca un jumbo tosai să fie cu adevărat unul. Cine cumpără un așa-zis jumbo tosai care în realitate este un nisai ținut pe loc vede adesea o creștere rapidă și se simte confirmat. De fapt, peștele doar recuperează ceea ce i-a lipsit înainte. Specialiștii numesc asta creștere compensatorie.
Am fost foarte aproape de etalonul lui Shigeru în primul an după mutarea noastră aici și acum doi ani, cu o generație de sanke deosebit de puternică, când în ianuarie aveam sanke nisai de șaptezeci de centimetri. Acum, când zilele se scurtează și apa se răcește încet, curba de creștere abia începe cu adevărat. Cu două zile înainte de discuția noastră pornisem din nou încălzirea pe bază de tocătură de lemn, pentru un ultim val de căldură înainte de octombrie.
„Ce nu bagi acum în pește, nu mai ajunge pe coaste.”
De ce în octombrie un jumbo tosai se numește nisai
Mulți nu înțeleg de ce numim un pește jumbo tosai până la sfârșitul lui septembrie și nisai din octombrie. Așa se face în Japonia. La sfârșitul lui septembrie este un jumbo tosai superb de 55 de centimetri, o săptămână mai târziu un nisai de 55 de centimetri, și deodată pare mic. Deși n-a făcut decât să sară peste o dată.
Strict vorbind, în japoneză orice pește din noua generație este tosai, iar de îndată ce în iunie eclozează următorii tosai, cel vechi ar fi de fapt deja nisai. Dar în acea perioadă nu era niciodată vândut. Toată vara stă în mudpond, iar pe căldură aproape nimeni nu trimite koi în Europa. Abia odată cu recolta de toamnă lumea koi se reîntâlnește în Niigata și abia atunci peștele se numește nisai în comerț. Așa s-a încetățenit la crescătorii din Niigata și în comerțul internațional. Cine vorbește japoneza, dar nu face parte din această lume a koi, se poticnește ușor aici. De altfel, și în piscicultura germană a crapului se numără verile: un K2 este un crap de două veri.
Shinoda, Kano și enigma goshiki
Trebuie să-i mulțumesc lui Shinoda când voi fi din nou în Japonia. Ne-a trimis tosai cu adevărat frumoși. Numai că nu poți spune niciodată sută la sută dacă ține de selecție sau de creștere. Când Kano ne-a trimis primii goshiki, au crescut la fel de bine ca peștii noștri Dainichi. Ca nisai aveam goshiki de 56 și 58 de centimetri; nu mai văzusem așa ceva nici în Japonia.
În anul următor n-am mai reușit, nici în cel de după. Cei de acum au în jur de 44, 45 de centimetri, încă respectabil pentru goshiki. De la ce a depins nu pot spune. Sunt atâtea variabile: oxigenul, circulația, încărcătura de germeni, paraziții, hrana, selecția. Suntem prea mici pentru un laborator propriu care să analizeze fiecare lot de hrană. Bram, în Zeelanda, care hrănește tone în fiecare zi, analizează fiecare livrare înainte să fie suflată în siloz. Știe exact ce le dă. Noi trebuie să ghicim puțin.
În schimb, cât așteaptă peștii zborul după selecția din Japonia contează foarte puțin. Iarna trecută, un transport era aproape în camion când a venit o avertizare de viscol, autostrada a fost închisă și peștii au trebuit să aștepte încă o săptămână. E neplăcut, dar se poate compensa cu temperaturi ridicate și hrănire țintită.
Cei mari din bazinul 15
În bazinul nostru cu peștii mari este acum mult loc. N-am mai adăugat niciunul, doar am vândut, iar peștii cresc bine. Acum o nouă generație ajunge la mărime. Marele shiro face încă parte din vechea gardă, a văzut Pfungstadt. Showa care trece chiar acum a venit aici printre primii jumbo tosai. Goshiki se apropie de optzeci de centimetri; nu vor crește mult mai mult, dar datorită creșterii ca jumbo tosai au o lățime și o forță uimitoare. Unii dintre peștii noștri au depășit un metru la clienți.

M-a deranjat mereu că cei care vin să-și ridice peștii se uită de obicei doar pe ușa de la intrare și văd acolo peștii mici. Aproape nimeni nu îndrăznește să meargă în spate, la cei mari. De aceea, iarna aceasta se adaugă un al doilea bazin cu pești mari, în față, unde îi vede toată lumea.
Iarna ținem bazinul celor mari puțin mai rece decât bazinele tosai. Dacă peștii mari ar înota toată iarna la 24 de grade, le-ai distruge potențialul. Și inima și metabolismul trebuie să se odihnească.
Direct la ușă
Primăvara lucrează pentru noi o firmă de transport proprie. Încarcă peștii aici și îi duce direct la clienți, fără transbordare într-un centru de distribuție, fără reîncărcare într-un camion și apoi într-o dubiță. Pentru pești vii este mult mai blând. Și cu cât oferim mai mulți sansai pe lângă nisai și jumbo tosai, cu atât aceste curse pot fi mai pline și mai dese.
Saltelele japoneze puse transversal
Chiar în mijlocul întrebării despre întreținerea filtrelor au pornit hrănitoarele automate, iar în bazinul mare e de fiecare dată un spectacol. Stropii ajung până la marginea filtrului, dar nu mai departe. Tocmai acum creștem tot mai mult hrănitoarele: peștii simt că zilele se scurtează și acum pun volum pentru iarnă.

La filtre m-am întors la vechea mea convingere. Când am venit în Mecklenburg, saltelele japoneze stăteau pe lungime în curent, între plăci de plexiglas. Nu funcționa. Salteaua trebuie să stea pe fund, să iasă deasupra suprafeței apei, iar apa trebuie să treacă în întregime prin ea. Așa făceam la Pfungstadt și așa am refăcut multe bazine. Prima saltea reține murdăria cea mai grosieră. Când în spate, în ultima cameră, scade nivelul apei, știm că trebuie curățate primele saltele din față. La aceasta se adaugă eliminarea nitraților: acolo unde în filtru nu mai ajunge nitrat, nici în colțurile sărace în oxigen nu se pot dezvolta germeni nedoriți. S-a dovedit eficient.
Curba J
La atâția pești, inteligența artificială ne ia acum multă muncă de pe umeri. Dar și ea trebuie mai întâi hrănită. Într-o emisiune economică am găsit pentru asta imaginea curbei J: cine introduce o tehnică nouă coboară mai întâi, pentru că învățarea durează, și abia când totul merge curba urcă. Pe drum încă mai merg multe prost, și de fiecare dată înveți ceva.
Hrană nouă și lumina din nord
La final, Haaki a întrebat despre hrană. Sunt în discuții cu doi, trei producători care ar putea face ceva nou, deocamdată doar pe ecran. Sunt la celălalt capăt al Germaniei și vreau să-i cunosc personal. Direcția am testat-o deja aici, la scară mică, cu un mixer, uleiuri și un pistol de vopsit pentru acoperire. Anul acesta am trimis hrana noastră pentru sănătate împreună cu multe comenzi și a fost primită aproape prea bine: până la urmă stăteam acolo cu un pistol de vopsit lărgit ca să țin pasul. Pentru atâția clienți e nevoie de un producător, iar hrana lui o vom testa aici.
Este vorba mai puțin de creștere și mai mult de sănătate și culoare. Cred că aici, în nord, trebuie să compensăm ceva aparte. La solstițiul de iarnă ziua noastră este cu aproximativ patruzeci de minute mai scurtă decât la Frankfurt pe Main, iar din experiența mea asta se simte la tosai. Lumina în plus din vară nu ajută. De aceea, iarna dau suplimentar diferite alge, până când primăvara revine lumina UV. Acesta este jocul aparte al unei ferme la această latitudine.
Mai mult cu Haaki
Prima discuție din acea zi a fost despre Japonia și piața de koi. Iar cine este de fapt Haaki mi-a povestit chiar el mai târziu.