Înapoi din Japonia

Abia ajunsesem acasă când Haaki stătea pe 18 octombrie 2026 în hala koi și voia să afle totul. În episodul 32 mă întrebase înainte de călătorie ce plănuiesc. Acum era vorba de ce a ieșit din asta. Au rezultat două episoade: primul despre crescători și comerț, al doilea despre călătoria cu prof. Harry Palm.

Crescătorii se întâlnesc în fiecare săptămână

Cine are de mult de-a face cu Japonia cunoaște comunitatea crescătorilor din Niigata. Deasupra tuturor stă Shinkokai, marea asociație, iar o dată pe săptămână crescători mici și mari stau împreună. Cred că vorbesc despre lucruri foarte concrete: cine a plătit, cine nu? Cum stă yenul față de euro, de dolar, de dolarul din Singapore și ce înseamnă asta pentru puterea de cumpărare a clienților? Crescătorii sunt foarte treji.

Între ei stau agenții. Pe vremuri eram și eu unul dintre ei: duci comercianții de la un crescător la altul, traduci, negociezi, te ocupi de seară, de export și la final de drumul spre aeroport. Cei mai mulți parcurg mereu aceleași drumuri. Anul acesta am mers mai departe decât mulți: până la Chuetsu, la Nagoshi Koi Farm, și la Fukui, la Kachi Koi Farm, al cărei crescător a învățat la Dainichi. Apoi am plecat cu clienți prin Osaka spre Hiroshima, cu o mașină închiriată la Omosako, Sakai și Oyama.

Cine cumpără unde

Puțini fac asta. Cei mai mulți îi ocolesc pe marii crescători precum Sakai, Dainichi sau Momotaro, pentru că li se par prea scumpi. Călătoresc cu un comerciant și vizitează mulți crescători de mâna a doua, ca să acopere o mare varietate. Alături există o cu totul altă ligă: comercianți care caută anume acel kohaku sau showa excepțional pentru o expoziție sau un client de top. Și sunt comercianți precum Ryuki Narita, care și-a construit între timp propria hală de pești lângă Nagaoka. Acolo, grupurile care vizitează doar nordul pot cumpăra și pești din sud, de exemplu de la Sakai sau Omosako.

În privința Chinei s-a schimbat ceva. Am impresia că acolo koi trebuie să stea acum mai mult în carantină înainte de a merge mai departe. Asta frânează tocmai exportul rapid de tosai, iar anul acesta presiunea cumpărătorilor chinezi a scăzut puțin.

Cu toate acestea, prețurile continuă să crească. Și asta trebuie respectat: crescătorii se încălzesc cu petrol, iar costurile le scapă de sub control. Anul acesta am fost oricum acolo înaintea grupurilor de turiști, care vin abia în octombrie. Voiam doar să-mi sortez peștii, și a mers din nou bine: am putut sta lângă Shigeru și sorta cu el din rândul al doilea.

Tragere la sorți în loc de cumpărare

Crescătorii mici se uită la cei mari. Când un mare crescător scoate la licitație 150 de nisai proaspeți și unii pești ajung la multe milioane de yeni, cel mic se întreabă cum să ia și el o parte. Cine este destul de mare organizează propria licitație. Alții se unesc: fiecare crescător dă șase pești, există un catalog, iar comercianții licitează la fața locului sau online.

Am observat ceva ciudat. Kohaku, sanke și showa buni de la crescători precum Nogami sau Torazo plecau adesea ieftin, în timp ce varietăți neobișnuite obțineau dintr-odată prețuri nebunești. Uneori aș fi vrut să spun: mergi trei străzi mai încolo, intră în hala crescătorului, acolo primești același pește pe o treime. Dar la licitații există mereu acel moment în care totul o ia razna.

La crescătorii mai mici se trage adesea la sorți: cine trage primul bilet alege primul, apoi al doilea, și abia când ai peștii în minciog se vorbește despre preț. Pe vremuri rezolvam asta în zece minute și mergeam mai departe la următorul crescător. Cu ferma noastră de aici nu mi-aș mai putea permite azi o dimineață întreagă pentru asta.

Mai merită călătoria?

Haaki voia să știe dacă, având atâția pești pe internet, mai trebuie cineva să călătorească în Japonia. Cred că da. Pentru un comerciant fără o fermă mare proprie merită să meargă personal, mai ales la crescători mai mici și în nișe, unde găsești cel mai bun pește pentru banii tăi. Cu un agent bun care cunoaște locurile, asta funcționează în continuare. Iar să alegi direct în hala unui crescător obișnuit și să negociezi e mai rapid și de obicei mai ieftin decât orice licitație. Aș recomanda asta mereu.

Contează și momentul. În octombrie, când toată lumea e în Japonia, prețurile sunt mari. În noiembrie sunt încă acolo, în ianuarie ceva mai jos. Pentru Shinkokai din februarie cresc din nou, pentru că toți speră la o afacere bună. După aceea oferta e mai mică, ce era mai bun a plecat. Întrebarea este ce nivel îți trebuie cu adevărat pentru piața ta.

Ce a luat profesorul cu el

Cu Harry Palm am fost la iazurile naturale și i-am explicat întregul ciclu de lucru al unei ferme de koi: iarna acvacultură în hale, vara piscicultură în iazuri afară, așa cum se făcea și cu iazurile de crap din Germania. Cum sunt întreținute și dezinfectate iazurile și cum se rotește totul de-a lungul anului l-a interesat foarte mult.

La rândul meu, am învățat ceva de la el. Harry mi-a povestit cum a ajuns crapul în Europa Centrală prin cistercieni și că crapii se adaptează foarte repede la apele lor, în doar câteva generații, mult mai repede decât, de exemplu, somonii, care formează mai degrabă linii fixe. Pentru cele două centre ale creșterii koi, Niigata și Hiroshima, este o întrebare captivantă, chiar dacă crescători buni precum Sakai și Dainichi schimbă mereu linii între ei. Detaliile le va explica Harry însuși cândva, în fața camerei noastre. E domeniul lui și nu vreau să anticipez nimic.

Al doilea episod povestește călătoria însăși: vremea din munți, taifunul, ferma de păstrăvi și Shigeru la vasul de sortare.

O vară răcoroasă și diguri rupte

De pe scândura de deasupra hrănitorului nu vezi aproape nimic în iazurile naturale, doar umbre care se mișcă spre granule. În 2025 peștii stăteau mai sus, în 2026 au rămas mai jos. Vara în Niigata a fost mai răcoroasă, spunea și Shigeru, iar tosai au rămas puțin mai mici. Din Hiroshima, în schimb, se auzea de o vară caldă și rezultate foarte bune.

La asta s-a adăugat multă ploaie, și foarte inegal: la câțiva kilometri un crescător a avut un an bun, în altă parte s-au rupt diguri, iazuri s-au golit și pești au ajuns în pârâul vecin. În primele zile, când eram singur, multe drumuri erau închise și a trebuit să trec prin pădure pe drumuri pe care nu le mai făcusem de zece, cincisprezece ani. Un obicei mi-a prins bine: în fiecare seară înainte de apus eram pe alt munte, priveam în jos spre mudponds, ascultam cicadele și citeam puțin, înainte să cobor la cină în Ojiya.

Taifunul 25

În Japonia taifunurile nu au nume, ci numere. Când Harry Palm a vrut să vină la mine din Tokyo, taifunul 25 tocmai trecea peste oraș. Harry a luat shinkansenul cu una-două ore înainte ca furtuna să lovească cu adevărat, iar eu l-am luat de la gara din Nagaoka. Colegii lui din Tokyo i-au spus mai târziu la telefon că a plecat exact la timp.

Tani Koi Farm a fost sub apă, iar peștii au fost duși în orezării. Crescători din Niigata au mers la Tokyo să ajute la strângerea peștilor din câmpuri. Asta m-a impresionat.

Ferma de păstrăvi

La întoarcere am vizitat ferma de păstrăvi cu care Bram ne pusese în legătură: acvacultură la scară industrială, cu ținta de 3.500 de tone de pește pe an, cu tehnică din Norvegia și Islanda, cu mașini uriașe de sortare și pompe pentru pești. Un articol separat povestește despre ea.

Plase, meșteșug și selecție

Haaki a întrebat ce l-a surprins pe profesorul de acvacultură la creșterea koi. Profesorii au specialitatea lor, iar a lui Harry este parazitologia: la teniile tripanorinche este considerat unul dintre experții de top din lume. La crap spunea adesea: aha, deci așa faceți voi. Încă la noi în fermă fusese entuziasmat când Frank și cu mine i-am arătat cum pescuim un bazin cu două prăjini și o frânghie cu plumb. Minciogurile și plasele noastre le comand în Japonia. Este o unealtă pe care aici n-o găsești la un plasar obișnuit, pentru că la un pește ornamental nu are voie să se îndoaie nicio înotătoare.

L-a surprins cât de mult mai trebuie sortat. Credea că liniile sunt de mult atât de stabile încât dintr-o pontă de showa ies aproape numai showa. Dar pentru că vrem pești tot mai mari și mai voluminoși, liniile sunt încrucișate și reîncrucișate mereu, așa că rămâne mult de sortat.

Shigeru ține fiecare pește în mână

În perioada în care am fost acolo, Shigeru stă de dimineața până seara și ia fiecare pește în mână, unul câte unul. Tot ce vine din camion trece prin mâna lui: își alege tategoi pentru bazinele proprii, iar restul îl împarte în calitate A, B și C. Iar după două-trei săptămâni în apa limpede a bazinelor de beton ar putea aproape să o ia de la capăt, pentru că trecând din mudpondul tulbure și bogat în minerale peștii se schimbă din nou brusc.

La kawarimono e și mai multă muncă. La început erau mai degrabă secundari la Dainichi, azi au iazuri proprii pentru larve, pentru că atâția clienți îi cer. Exemplarele închise la culoare se întorc încă trei săptămâni în mudpond, primesc un loc la soare, apoi se sortează din nou. Punctul special al lui Shigeru: kawarimono lungi și subțiri, de peste un metru, știu să facă mulți. Dar o față adevărată ca la kohaku sau showa, plus volum, puțini reușesc. Iar astfel de pești lați trebuie ținuți la cald în prima iarnă, altfel nu arată acest corp.

Noii noștri nisai

Tosai noștri și-au serbat ziua și se numesc acum nisai, iar noii tosai sunt pe drum. Un crescător obișnuit din Niigata are nisai de 45–50 de centimetri. Acum câțiva ani aveam deja nisai de 68, 70 de centimetri, cu mult volum, iar astfel de pești excepționali vor mai fi. Cine are o instalație interioară bună poate lua de la noi și un pește tânăr de șase-opt luni și poate încerca cât de departe îl duce. Haaki a făcut exact asta acum doi-trei ani și și-a crescut peștele aproape cât media noastră.

Cine vine la noi este adesea surprins cât de mari sunt de fapt peștii și ferma. Pe filme asta abia se vede. Poate vom organiza cândva o zi a porților deschise, cu cuve de dezinfecție și tot ce trebuie. Până atunci vin grupurile de obișnuiți care ne vizitează în fiecare an de sărbători.

Torazo se extinde, China construiește mare

La Torazo, Tsuyoshi a schimbat multe: hale noi pentru pești, teren nou, mudponds noi. Am mers acolo cu Harry Palm să vedem. La cinci și jumătate dimineața eram oricum afară cu băieții de la Dainichi la pescuitul iazurilor. Plăcerea asta nu mi-o ia nimeni, iar la opt luam micul dejun cu Harry.

La final, Haaki și cu mine am vorbit despre China. Acolo au apărut ferme uriașe, de zece ori mai mari decât în Japonia, iar furnizorii chinezi caută clienți în toată lumea. Mă tem că se va întâmpla ca în industria noastră auto: întâi înveți, apoi construiești mare acasă, cu mult sprijin de la stat. Produsul de top din Japonia va rămâne, cred. Dar pe piața largă se va face curățenie, și atunci întrebarea este încotro merg prețurile.