Perioada de reproducere la Dainichi
Haaki cu Bachmann, episodul 38. După ce se recunoaște un crescător de top: după hală, după iaz și după nopțile din iunie în care are loc reproducerea.
Noapte de reproducere la Dainichi, iunie 2018: cu lanterna frontală se verifică dacă icrele sunt gata.
După cele două episoade despre călătoria mea din septembrie, Haaki a vrut să afle ceva fundamental. Pe internet există astăzi nenumărate fotografii și videoclipuri din Japonia. Se poate vedea deja din ele dacă ești la un crescător de top sau la unul obișnuit?
Se poate. Iar cel mai clar se vede în iunie, în perioada de reproducere. Atunci, de obicei, nu umblă pe acolo cumpărători europeni, de fapt niciun cumpărător străin. Cine stă în aceste săptămâni la un crescător este, ca străin, destul de singur. Reproducerea are loc în primele ore ale dimineții, iar tot ce trebuie pentru ea se pregătește în timpul zilei. Tocmai după asta recunoști cine își stăpânește meseria.
Ordinea se vede
Începe cu casa peștilor. Există crescători la care intrați într-o seră unde ustensilele stau peste tot, poate și un ghiveci cu flori pus acolo la iernat. Îți dai seama imediat: e mai degrabă un hobby lipit de casă. La Dainichi, o hală mai este și transformată atunci când în ea are loc o licitație, cu scaune, un monitor mare și pupitrul licitatorului. Dar după aceea totul se strânge din nou și rămâne o seră curată ca o clinică: tehnică de filtrare, loc de mers, loc de fotografiat, și nimic nu stă în cale.
Pe crescătorii de top îi recunoașteți după faptul că serele sunt relativ noi, curate și ordonate și că încearcă tehnică nouă, de exemplu filtre cu prelingere sau, între timp, și filtre cu tambur.
La fel este afară, la iazurile naturale. Cât nămol e în iaz și cât de des este scos cu excavatorul și buldozerul? Taluzul e cosit îngrijit sau atârnă în apă mușchi, crengi și brazde de iarbă, cresc nuferi sau stuf? Toate acestea formează suprafață pe care se așază alge fine și, odată cu ele, germeni. Nămolul consumă oxigen și formează zone fără oxigen, în care se dezvoltă bine bacterii precum Pseudomonas, care pot îmbolnăvi un pește atunci când este slăbit. Împotriva lor sistemul imunitar trebuie să lupte permanent. Iar tot ce îl costă energie pe pește nu mai poate investi în creștere.
„Pe crescătorii de top îi recunoști mereu după faptul că serele sunt relativ noi, sunt curate, sunt ordonate.”
Videoclipul nu se vede? Urmărește pe YouTube · Abonează-te la canal
Noaptea aparține reproducerii
Când, în iunie, peștii reproducători sunt puși împreună, diferența se vede cel mai clar. La unul se leagă câteva șipci, se întinde între ele un țarc din plasă și se pun înăuntru reproducătorii. La celălalt te scoli noaptea la trei, la patru, dormi în casa peștilor și ai mereu o ureche la bazine: încep peștii să depună icre? Te uiți cu lanterna frontală și poate mai adaugi o dată masculi noi.
Fiecare mascul nou este verificat. Dă mult lapte sau puțin? Dacă dă puțin, poate te hotărăști totuși să faci reproducerea artificial și să mulgi peștii. Atunci casa peștilor devine aproape un laborator. Reproducătorii trebuie să fie uscați, pentru că orice picătură de apă face icrele să se lipească între ele. Masa curată de icre se amestecă cu sperma și se întinde cât mai uniform pe grătare cu perii de depunere, care se desfac în evantai ca niște casete. Cam 48 de ore mai târziu eclozează larvele.
O echipă ca în Formula 1
Și după asta se vede cine are rutină. La Dainichi, primele opt zile încep cu linii noi. Nu sunt simple probe, și atunci trebuie să funcționeze, dar în aceste zile echipa se sudează: unde e apa, unde stă fiecare lucru, cine șterge peștele, cine dezinfectează, cine are cântarul, cine verifică la microscop dacă icrele sunt gata de fecundare? În a doua și a treia săptămână urmează liniile principale, la care chiar nu are voie să se piardă nimic, iar după aceea Kawarimono. În ultimii ani s-a făcut adesea repede foarte cald, iar apa prea caldă creează probleme mai ales la ecloziune.
Un crescător care pune la reproducere trei, patru seturi de reproducători pe an face asta de trei, patru ori. La Dainichi sunt în jur de 80 de seturi, iar întreaga echipă lucrează la fel de sudat ca o echipă de Formula 1 la schimbarea roților. În bazinele casei peștilor atârnă în fiecare câte un țarc din plasă; de regulă sunt ocupate simultan 14, 15, 16 seturi. Unele nu depun icre în prima noapte, nici în a doua, abia în a treia. Altele depun imediat, ca la apăsarea unui buton; atunci totul se scoate, se pregătește din nou, iar în noaptea următoare înoată deja setul următor. Când zece din șaisprezece depun icrele într-o singură noapte, „e ca de ziua ta”, iar trei, patru echipe mută fiecare țarc într-un bazin cu apă proaspătă, afară din apa plină de spermă și proteine.
Fiecare trebuie să-și știe locul și să fie acolo la trei, la patru dimineața, când contează. Prosoapele curate pentru tamponat trebuie să fie a doua zi din nou spălate, curate și uscate, pregătite, împreună cu mănușile de unică folosință și tot ce mai trebuie. Și după asta se vede spiritul de echipă al unei ferme.
Ziua aparține pregătirilor
Ziua se face ordine și curățenie, materialele se dezinfectează și se spală, iar toți angajații pregătesc din nou bazinele pentru noaptea următoare. Plasele se curăță, se atârnă la uscat și se dezinfectează.


Tot în timpul zilei sunt aleși și reproducătorii. Masculii sunt mulși de probă: funcționează, cât lapte mai dau? Are unul deja una, două sau trei runde în spate? Mulți masculi sunt folosiți la mai multe împerecheri. După patru, cinci zile au de regulă din nou lapte, dar la fiecare set te uiți din nou. Dacă ții în mod deosebit la un anumit mascul, continui cu el artificial, pentru că pentru asta e nevoie de mult mai puțin lapte decât la depunerea naturală a icrelor.
Culturiști la dietă
Fiecare femelă este pusă la reproducere doar o dată pe an, și totuși nimic nu obosește un pește atât de repede ca perioada de reproducere. Masculii se epuizează, iar femelele sunt uneori după aceea complet goale, cu tot corpul supt, atât de multe icre au depus. Atunci trebuie refăcute, în apă curată și foarte caldă.
Tocmai peștii foarte voluminoși și musculoși produc puține icre. Înainte trebuie să țină dietă și sunt hrăniți mai degrabă vegetal decât cu granule, ca să formeze din nou destule icre. De aceea, superpeștele pe care îl vedeți la o expoziție nu este niciodată în același timp și un bun pește de reproducere. Abia când lasă culturismul în urmă devine o femelă fertilă.
Reproducătorii din 2019
În iunie 2019, în casele peștilor atârnau la țarcurile de reproducere fotografii tipărite ale reproducătorilor, iar un afiș prezenta femelele anului: SHOGUN, DS Kohaku, Super Kohaku și Mona Lisa.
Mona Lisa n-a participat niciodată la o expoziție. A fost prezentată o singură dată, în Dream Area de la Shinkokai. Shigeru o numește un super-Showa: nu e mainstream, pentru că spre spate e prea neagră și are prea puțin roșu, dar ca formă a capului și a corpului este practic idealul creșterii de Showa. O față uriașă, un corp voluminos și lat până în spate, un peduncul caudal gros și nicio burtă lăsată, la care se adaugă un roșu puternic, un negru profund, un Motoguro exact și înotătoare pectorale care n-ar putea fi mai bune. Tot ceea ce, de fapt, definește pentru mine un pește.


În spatele ei stă un șir întreg de considerente. Pe de o parte, liniile Monster: linia tradițională de Showa a lui Dainichi, Gatchako, încrucișată cu descendenți Showa de la Momotaro din linia celebrei Lion Queen, Grand Champion la All Japan 2014. Asta a adus sânge străin, de talie mare. Pe de altă parte, GatchaX: Gatchako încrucișat cu Kohaku-ul Dainichi Junior X, pentru a transmite volumul și Superbeni ale acestuia asupra Showa. Din GatchaX și liniile Monster a apărut Mona Lisa, tot ce e mai bun din toate liniile într-un singur pește. Iar asta, cred eu, a adus Dainichi în vârful lumii koi. Din nou.
De la icre la larvă
În afara caselor peștilor se află bazine de beton zidite, puțin adânci, de aproximativ 30 pe 30 de metri, cu o adâncime a apei de jumătate de metru. Adesea, țarcurile din plasă sunt duse acolo pentru incubație, iar larvele eclozează afară. Pe fiecare țarc plutește un bloc de polistiren pe care scrie ce împerechere se află în el. Dainichi este o fermă cu mulți Showa, iar deja după 48 de ore larvele albe sunt separate de cele negre. Dacă această selecție nu merge atât de repede pe cât s-ar dori, larvele primesc deja în țarcul din plasă puțin Cyclops și purici de apă.
Larva își consumă mai întâi sacul vitelin, apoi urcă la suprafață și ajunge afară, în iazul pentru larve. Acesta trebuie pregătit exact pentru acest moment: întâi e nevoie de alge, după alge vin puricii de apă, iar totul trebuie sincronizat astfel încât să fie destulă hrană atunci când puietul pornește. De la zero la o sută, ca să zic așa.
Două săptămâni de primăvară, două săptămâni de toamnă
Cine vrea să înțeleagă perioada de reproducere din Niigata trebuie să cunoască clima. Iarna e lungă, mai lungă decât la noi. Primăvara durează paisprezece zile, în care zăpada se topește într-un ritm de record, și imediat stați în tricou la peste 20 de grade. Lunga oscilație între zero și douăsprezece grade, așa cum o știm noi, aproape că nu există acolo. Pentru larvele din bazinele puțin adânci asta înseamnă: apa poate urca repede spre 30 de grade.
Cu toamna e la fel. La sfârșitul lui octombrie, pădurea se colorează în galben și roșu: Kōyō. Vedeți cum această bandă colorată coboară de pe munți ca într-o filmare accelerată, iar banda albă vine imediat după ea. Dimineața se ridică ceață din iazuri, care sunt încă mai calde decât aerul, iar apoi stai în zăpadă. Cu prietenul meu Harry Soßna am stat odată, într-o zi, în tricou pe treptele unui restaurant și am mâncat sushi afară. A doua zi eram în viscol, iar patru, cinci zile mai târziu zăpada avea trei metri. Japonezii erau deja pe acoperișuri și le curățau, ca să nu se prăbușească nimic.
Reproducătorii sunt ultimii pești recoltați în an, în prima săptămână din noiembrie. Am stat deja în plină zăpadă, iar băieții mergeau la fiecare jumătate de oră în camion, își țineau mâinile la ventilația fierbinte până își simțeau din nou degetele, apoi ieșeau iar la năvod.
Faptul că nu se scufundă totul în haos ține de sol: acolo aproape că nu există îngheț în sol. Iarna se mișcă în jurul lui zero, noaptea minus unu, două grade, ziua plus două, trei grade. Norii vin din Siberia peste Marea Japoniei, încă caldă, se încarcă cu umezeală și se descarcă în zăpadă la munte. În fiecare noapte se topește jos o jumătate de metru, iar deasupra mai ninge o jumătate de metru. În mijlocul străzilor sunt încastrate duze care pulverizează apă pe asfalt, iar fiecare fulg se topește imediat. Doar în iarna de după cutremurul din Chūetsu, când conductele din străzi erau rupte și, pe deasupra, s-a făcut neobișnuit de frig, s-a circulat zile întregi peste sloiuri de gheață.
Solul absoarbe multa apă de la topirea zăpezii ca un burete. De aceea munții sunt plini de apă tot anul, iar din ea se umplu terasele cu iazuri. În această vară s-au adăugat și ploi torențiale, iar în unele locuri terasele s-au rupt, iar iazurile de sus s-au revărsat în cele de jos.
Nămol, minerale și simț fin
Haaki crezuse mereu că solul mineral și apa ușor tulbure a iazurilor naturale sunt secretul unei piei bune. Presupunerea nu e greșită. Din sol trec minerale în apă, iar particulele fine în suspensie și puțină materie organică sunt prietenoase cu mucoasa. E nevoie și de puțin verde în apă. Dar numai de o apă verde-deschis, nu de o supă de mazăre verde-închis. Altfel algele extrag atât de mult dioxid de carbon din apă încât calcarul precipită, tamponul dispare, iar pH-ul oscilează în sus și în jos.
Apa din munți este aproape apă de ploaie, fără duritate. Cine își cunoaște meseria vede după culoare când e nevoie de câteva lopeți de îngrășământ și când trebuie corectat cu var. Unii folosesc pentru asta și cochilii de crustacee și scoici măcinate fin, o pulbere roșiatică ce tamponează și aduce minerale noi. E o chestiune de simț fin și nu merge de la sine.
Stârci, păsări de pradă și urși
Întreținerea înseamnă și ca malurile să fie ținute tunse scurt, ca să nu se adune murdărie pe brazdele de iarbă care atârnă și să vezi unde calci. Împotriva stârcilor, iazurile sunt împrejmuite pe laturi cu plase, iar deasupra sunt întinse sfori împotriva păsărilor de pradă.
Și apoi sunt urșii. Cine îmi cunoaște videoclipurile din Japonia a văzut deja că le place să jefuiască hrănitoarele automate. În film arăt o cutie care atârnă în fața unui hrănitor și redă țipete de păsări, lătrat de câini și rafale de mitralieră. Acolo explic mai întâi cu toată seriozitatea că ar fi cea mai nouă inovație din Japonia: koi ar fi obișnuiți cu zgomotele marelui oraș, ca să devină mai puțin sperioși. Desigur, e o absurditate. Cutia are rolul de a ține la distanță ursul negru asiatic, care trăiește în munți, ca să nu jefuiască hrănitorul și să nu împrăștie hrana în mudponds.