De la Botan la Yellow Monkey

Ziua la fermă începe la cinci și jumătate. Pe drum într-acolo, cerul de deasupra câmpurilor tocmai se înroșește.

Sortarea este cea mai liniștită muncă dintr-o fermă de koi. Puietul ajunge în bazinul mare, apoi fiecare pește este ridicat cu minciogul, privit și se hotărăște: rămâne sau pleacă. Ore în șir, pește după pește. Cine stă alături are timp să vorbească, iar exact acest timp l-am folosit eu în septembrie 2026. Vorbeam în engleză, eu puneam întrebările, iar Shigeru povestea.

O femelă, trei masculi

La început a fost linia Botan. Aș fi estimat că au trecut cincisprezece ani, dar Shigeru crede mai degrabă opt până la zece. Femela era un Karashi de la Sakai, masculii veneau de la Maruhiro, și anume trei diferiți. Acesta a fost sfatul lui Maruhiro: cine vrea să creeze ceva neobișnuit, un Kawari special, are nevoie de masculi neobișnuiți, și nu de unul singur, ci de cel puțin trei. Shigeru a procedat așa.

De fapt, avea cu totul alt scop. Maruhiro avea pe atunci un Kinmatsuba Ogon superb, și exact așa ceva voia și Shigeru. Cu o mamă Karashi, l-a avertizat Maruhiro, va fi greu. Au ieșit într-adevăr câțiva Kinmatsuba, dar mai ales multe alte varietăți provenite de la femelă. Shigeru a păstrat pur și simplu exemplarele neobișnuite, câțiva Wagoi, câțiva Doitsu. Pești buni nu prea erau printre ei.

Unul înoată însă și azi: un Doitsu mare, de peste 93 de centimetri, odinioară alb-negru, între timp complet alb și cu un corp foarte bun. Acum este reproducător pentru o linie nouă, despre care va fi vorba în episodul următor.

Pe Kinmatsuba Ogon, Shigeru l-a abandonat între timp. „Ca Tosai arată bine, ca Nisai apar shimi. Ca Sansai dispar din nou, apoi revin”, a spus el. „Mă înnebunește.”

Un corp de Kohaku în galben

Ceea ce făcea Karashi-ul de la Sakai atât de valoros pe atunci nu era culoarea, ci silueta lui. Corpul și capul semănau cu cele ale unui Kohaku, cu mult volum în loc de corpul lung pe care îl cunoaștem de obicei la Kawari. Pe această formă se sprijină tot ce a rezultat din el.

Azi este rândul lui Yellow Monkey, un Ginrin Karashi din această linie Sakai, încrucișat cu Kohaku. Lângă alți Ginrin Karashi arată cu totul diferit de îndată ce crește: altă formă a corpului, altă creștere, alt cap. Shigeru a încercat și cu o femelă Karashi obișnuită. A ieșit corpul unui Karashi obișnuit, iar pe acela nu și-l dorește.

De ce tocmai galben? „Oamenilor le place culoarea galbenă. Și mie. Și îmi place Ginrin”, a spus Shigeru. În plus, peștii cresc puternic, se îngroașă, mănâncă mult, strălucesc și sunt vioi. „Este o plăcere să îi hrănești.”

Mai greu decât Gosanke

Mulți cred că a crește un Kawari bun este mai ușor decât a crește un Kohaku, Sanke sau Showa bun. Shigeru nu este de acord. Tocmai pentru că un Kawari este de obicei de o singură culoare, el trebuie să ajungă mare, să crească puternic și să aibă un corp frumos, altfel nu mai rămâne nimic care să-l susțină. Să faci pești subțiri și lungi este ușor. Doar că nu-i vrea nimeni.

Azi negru, mâine galben

Și apoi mai este imprevizibilul. Unul dintre peștii din fața noastră era acum o lună încă complet negru, apoi galben cu negru, iar acum este galben. Într-un iaz pusese doar Chagoi negri, iar ei au căpătat această culoare. Doitsu fără solzi sunt aproape albi în mudpond și se închid la culoare în bazinul de beton după recoltare. „Nimeni nu-și poate imagina asta”, a spus el. „Asta este într-adevăr artă. De aceea îmi plac Kawari.”

Pentru comercianți, asta are o latură foarte practică, iar în privința ei Shigeru și cu mine am căzut repede de acord. Toamna, mulți pasionați cer ca peștele lor să rămână în grijă până anul următor. La un Kohaku sau Sanke nu este nicio problemă, fiecare pește se recunoaște după desen. Dar să-l regăsești, printre o sută de Chagoi, pe cel care s-a schimbat în jumătate de an? Fără cip nu merge, și chiar și atunci trebuie verificați toți o sută. O fotografie singură ajută puțin, pentru că peștele se schimbă. Cel mai bine funcționează încă o imagine exactă a liniei de la cap până la înotătoarea dorsală, pentru că aceasta este ca o amprentă.

Douăzeci și cinci de iazuri

L-am întrebat câte mudponds folosește pentru Kawari. „Sincer să fiu, nu i-am spus încă nimănui”, a răspuns el, pentru că Dainichi este cunoscută mai ales pentru Gosanke. Sunt douăzeci și cinci. La început erau două sau trei; pe atunci încă credea că Kawari sunt ușor de crescut. Și-a dat repede seama că nu ajunge și acum este la douăzeci și cinci. Mai multe însă nu trebuie să devină. „Ajunge. Trebuie să fac Gosanke mai bune.”

Pentru că, de fapt, îi plac Gosanke. În fiecare an încrucișează șaptezeci până la optzeci de perechi de Kohaku, Showa și Sanke. Cu atât mai remarcabil i se pare ce se întâmplă astăzi în Niigata: vin cumpărători din toată lumea, iar șapte din zece caută Kawari. „Caută ceva nebunesc, ceva diferit. Nu cunosc nici măcar toate numele.”

Mai întâi o abreviere, apoi un nume

Cum primește o linie nouă numele se vede în seră, pe whiteboard. Acolo apar la început doar abrevieri: DM, DYM, Test 1 până la 7, C1, K2. Abia când o împerechere își ține, de-a lungul anilor, ce promite, primește un nume adevărat. Dacă i se dă prea devreme și linia dezamăgește, trebuie schimbat din nou. La Showa, aceasta este acum linia Monroe. Între timp există Monroe Jr., iar din Monroe Jr., la rândul său, cincisprezece împerecheri. „Care este bună? Totul este un test.”

Niciodată gata

În final am vrut să știu dacă Shigeru are un plan pentru următorii zece ani, un obiectiv spre care lucrează. „Sincer să fiu, acum nu am niciun obiectiv”, a spus el. În fiecare an selectează, crește, privește, iar în anul următor încearcă ceva nou. Un Aragoke este mereu mic, iar el ar vrea să facă unul mare. Cum, încă nu știe.

„Ce este un obiectiv?”, a întrebat el în schimb. „Cred că nu există niciodată un obiectiv. Să te gândești mereu la ceva nou, să încerci, să încerci. Să devii mai bun, dar niciodată gata.” Asta este valabil pentru Kohaku, Showa și Sanke la fel ca pentru Kawari-urile lui. Dacă ar fi ușor să crești un corp cu adevărat mare și frumos, ar putea mulți. Dar nu pot mulți.