„Cine ești tu, de fapt?”

Un tânăr olandez

Pe atunci lucra la Dainichi un european foarte tânăr: Bram. Studia acvacultura la Wageningen și își petrecea stagiul de nouă luni la fermă. În ultima lui săptămână ne-am cunoscut mai bine, iar el m-a întrebat dacă l-aș putea plimba puțin cu mașina prin împrejurimi.

Aveam permis de conducere japonez și tocmai timp liber. Ani la rând am însoțit comercianți germani în călătoriile lor de achiziții prin Japonia, ca șofer și interpret, de la crescător la crescător, până la transportul de marfă și la predarea cutiilor cu koi pe aeroportul din Frankfurt. Următoarea dintre aceste călătorii începea abia peste două săptămâni. Așa că am plecat în weekend. I-am arătat lui Bram și alți crescători, iar acolo am ajutat la recoltare. Crescătorii mai mici poate apreciază asta chiar mai mult decât fermele foarte mari.

După aceea, Bram m-a întrebat: luni va recolta, împreună cu Hirata, maistrul, un iaz mare cu Kohaku mari. Dacă aș avea chef să ajut. Sigur, evident.

Să lucrez cu năvodul și cu pești mari știam de la Torazo; procedurile îmi erau familiare. A mers excelent. A doua zi am fost din nou acolo, și în ziua următoare la fel. Apoi stagiul lui Bram s-a încheiat, dar eu am rămas: în fiecare dimineață la Dainichi, repartizat de Hirata, în camioane, la iazuri. Între timp m-am împrietenit cu angajații.

Din ultima săptămână de stagiu a lui Bram s-a născut o prietenie. Până astăzi este unul dintre cei mai buni prieteni ai mei și aproape cu nimeni nu schimb idei cu atâta plăcere. Astăzi este director de producție la Kingfish Zeeland, în Țările de Jos.

După două săptămâni

După cele paisprezece zile, Shigeru și Futoshi Mano au stat în fața mea: „Cine ești tu, de fapt? Și cum de ne ajuți aici în fiecare zi? Te descurci foarte bine. Ascultă, acum îți dăm ceva pentru asta.” Am primit în dar un pește de doi ani, un Nisai.

Și o invitație: dacă anul următor aș avea din nou timp – recolta începea pe 15 octombrie –, dacă aș participa atunci șase săptămâni. Exact așa am făcut, și apoi ani la rând. Am încercat să devin tot mai de neînlocuit, și a funcționat. Așa s-a născut relația.

În anii următori am avut o cameră a mea în căminul angajaților, pe care o puteam ocupa ori de câte ori eram în Japonia, și de cele mai multe ori și o mașină. Tinerilor stagiari care își făceau practica la noi le-am dat o mână de ajutor la sosire: să-și caute o locuință, să afle unde se fac cumpărăturile, cum te comporți în Japonia. A fost o perioadă grozavă, întreruptă abia de Covid.

Casa de locuit care nu mai există

Pozele mele din acea vreme arată un Dainichi pe care nu-l mai poți vizita în această formă. Marea hală de sticlă de atunci există și astăzi, casa de locuit nu. După cutremurul Chūetsu din 2004, o comisie guvernamentală a străbătut regiunea muntoasă din jurul Yamakoshi și a evaluat casele avariate: mai rezistă structura, mai funcționează totul, care casă trebuie demolată și care nu?

Acolo se găsesc multe case de lemn foarte vechi, construite mult mai simplu. Destule dintre ele au supraviețuit cutremurului sau au avut voie să rămână în picioare. Casa familiei Mano din Iwamaki, în schimb, era o casă de o calitate deosebită, aproape un mic castel.

Casa aceasta era o declarație. Cu nivelurile ei de acoperiș etajate și cu grinzile portante așezate strat peste strat, îi spunea oricui se oprea în fața ei: aici locuiește numărul unu. Noi câștigăm marile expoziții ale Shinkokai, noi avem cei mai buni pești, pe lângă noi nu trece nimeni. Și, bineînțeles, arăta și succesul economic.

Chiar această casă a primit, după cutremur, autocolantul de demolare. Hotărâtoare a fost probabil apropierea de albia pârâului care trece în spatele casei.

Am văzut casa după cutremur și mie mi s-a părut complet intactă. Ușile glisante de lemn, care ar fi trebuit să se deformeze printre primele, se deschideau și se închideau fără probleme, iar nici ramele, nici casa în sine nu mi s-au părut deformate. Fundația grea de beton pe care stătea casa există și astăzi. Nici acum nu cred că trebuia demolată. O casă cum nu mai exista alta în toată zona nu este admirată, până la urmă, de toată lumea. Dar aceasta este părerea mea, privind din afară.

Cu Dainichi în Thailanda

Exista de mai înainte o legătură cu Dainichi, printr-un contact foarte vechi: Takehiro Furuya, care mă condusese în prima mea călătorie în Japonia, când aveam nouăsprezece ani. Ani mai târziu l-am reîntâlnit la Dainichi, ca agent pentru iubitori și comercianți thailandezi. În Thailanda mi se cunoștea numele, pentru că cărțile mele apărute la Koi Concept Verlag fuseseră traduse în engleză. „Dai câteva autografe și te semnezi în cărți, ei te cunosc”, a spus Furuya. Așa că în 2010 am zburat la Bangkok, primele zile împreună cu Shigeru Mano.

La aeroport mă aștepta un bărbat cu o planșetă pe care scria numele meu, iar afară o limuzină cu șofer. Ne-am așezat amândoi pe bancheta din spate, el ne-a oferit băuturi și mi-a povestit că este Brad Pitt al Asiei, iar soția lui, Angelina Jolie a Asiei. Am râs și eu și mi-am zis: povestește tu, povestește. Până când, la un semafor, a venit un autobuz articulat mare, acoperit cu afișul unui film, iar pe el era chipul lui. M-am uitat la autobuz, la el, la afiș, la el: nu mă luase deloc peste picior. Era actorul Willie McIntosh.

Călătoria ne-a dus la pasionați thailandezi de cel mai înalt nivel: la Tepsit Rojratanadumrong, la Smile Koi Farm, și la Nuttawut Phowborom, care a construit la Bangkok o fermă de koi uriașă. El este chairman al Siam Koi Co., Ltd. și arbitru certificat de Shinkokai.

Întors în Japonia, Takehiro a vrut ca eu să preiau distribuția pentru Europa. Pe atunci încă nu ne-am înțeles.

Doi garanți

Cine vrea să devină membru al Shinkokai are nevoie de doi garanți. Ai mei au fost Dainichi și Torazo. Pentru a 50-a All Japan Nishikigoi Show din 2019, am spus pentru prima dată că aș vrea să fiu arbitru. La această expoziție aniversară, fiecare membru al Shinkokai din întreaga lume voia să fie arbitru. Cu toate acestea, am fost numit din prima încercare, fără nicio discuție.

Din 2011 suntem strâns legați de Dainichi. În 2018, cu sprijin din Japonia, a luat naștere Dainichi Europe. Puietul care crește astăzi la noi îl aleg în Japonia, împreună cu Shigeru Mano.